Szamostatárfalva (Ungaria), biserica reformată

Denumirea satului situat pe malul drept al Someşului are la origine un nume propriu : Tatár. În 1181 este menţionat un anume Tatár la care s-au refugiat iobagii fugiţi ai mănăstirii Cégény din apropiere.  Documentul amintit atestă că aşezarea s-a întemeiat cândva spre sfârşitul secolului al XII-lea. Într-un proces consemnat în 1213 apare un anume Mikó din villa Catar [Tatar]. Importanţa satului este evidenţiată de un act emis aici în 1322 de către vicecomite şi patru juzi nobiliari , printre cei din urmă numărându-se şi Ştefan „Tatár”, descendent din neamul Gutkeled.  Acelaşi Ştefan Tatár figurează în 1323 ca martor, iar în 1329 ca delegat al regelui (homo regius), el fiind strămoşul familiei Tatárfalvi în a cărei proprietate se afla aşezarea şi în secolul al XV-lea.  Ulterior satul a trecut în posesia altor familii, printre care amintim familiile Mikolay, Csomafalvi şi Vattai (Wattay).

Nu deţinem surse medievale privitoare la biserica satului. În veacul al XVII-lea aceasta servea deja ritului reformat, fapt dovedit şi de pocalul de împărtăşanie din 1638 şi clopotul din 1650. Consemnările din Historia Domus şi o inscripţie documentează renovarea acesteia în 1758.  Edificiul a stârnit interesul istoricilor de artă destul de devreme, lăcaşul fiind inclus în itinerarul lui Heszlmann Imre, Rómer Flóris şi a arhitectului Schulcz Ferenc, care au vizitat regiunea în 1864 la chemarea episcopului de Satu Mare, Haas Mihály. Documentaţia întocmită de aceştia cu ocazia vizitei cuprinde cele mai importante surse pentru reconstituirea istoricului construcţiilor.  Henszlmann a consemnat foarte entuziasmat că acest lăcaş reprezintă „apogeul arhitecturii de cărămidă din regiune”, şi de asemenea că „fiind un frumos exemplu al genului, biserica ar merita o cercetare mai aprofundată.”  Câţiva ani mai târziu, Rómer, în acelaşi ton înflăcărat, scria următoarele: „această operă de cofetar ar trebui conservată pentru generaţiile viitoare sub un clopot de sticlă!” 

Rómer a studiat biserica în contextul în care satul a solicitat ajutor de la stat pentru renovarea acesteia. Comisia de Arheologie a Academiei de Ştiinţe Maghiare a evaluat cererea de finanţare în 1869 de pe baza propunerii înaintate de Schulcz.  Nu se cunoaşte exact cursul evenimentelor, însă în literatura de specialitate se menţionează o restaurare întreprinsă deja în preajma anului 1870.  În acest context datele lui Kiss Kálmán (1878) sunt cele mai veridice. Conform acestora, solicitarea din 1869 a primit aviz favorabil, iar biserica a fost acoperită şi s-a renovat structura interioară conform proiectelor lui Schulcz Ferenc.  Scrisoarea redactată în 1964 de Csiszár Árpád a consemnat în legătură cu renovarea o întâmplare păstrată în tradiţia locală.  Lucrările efectuate pot fi depistate prin comparaţia reprezentărilor din jurul anului 1864 cu acelea întocmite spre finele secolului al XIX-lea. În perioada următoare, până la mijlocul anilor 1960, edificiul nu a suferit alte intervenţii majore.  

Începând cu 1962 Direcţia Naţională a Monumentelor a dispus în fiecare an fotografierea bisericii, ceea ce denotă intenţia unor intervenţii în viitorul apropiat. La 5 noiembrie 1964 au demarat investigaţiile arheologice supravegheate de Czeglédy Ilona, cercetarea de parament executată de G. Krámer Márta şi lucrările de restaurare conduse Mendele Ferenc. Acestea au fost finalizate în 1965.  Cercetătorii au avut în vedere, se pare, o publicaţie amplă privitoare la lucrările de renovare,  dar până la urmă acestea au fost prezentate într-un studiu mai scurt.  Deşi biserica figurează în lucrările de referinţă privitoare la arhitectura zonei , aceasta nu a fost cercetată în profunzime din anii 1960 încoace, lipsind analiza detaliată şi interpretarea atât în ceea ce priveşte intervenţiile din 1964 şi 1965, cât şi a stării edificiului din perioada anterioară acestora.

Biserica sală se compune dintr-o navă urmată spre răsărit de un cor încheiat cu cinci laturi ale unui octogon. Închiderea poligonală este neregulată: latura răsăriteană este mai îngustă decât cele din vecinătatea sa la care se racordează prin unghi obtuz mai mare decât celelalte unghiuri ale închiderii. Laturile nordică şi sudică ale corului sunt mai lungi. Bolta actuală nu e medievală,  însă prezenţa contraforturilor indică faptul că iniţial spaţiul era boltit, sau cel puţin s-a proiectat boltirea acestuia. Corul este sprijinit de contraforturi doar la trei dintre colţurile celor trei laturi răsăritene, lipsind contrafortul de pe muchia încheiată de latura sud-estică cu cea sudică. În cazul din urmă, un fragment de zidărie indică existenţa de odinioară în acest loc a unui element de sprijin sau a unei zidării. Lăcrimarele contraforturilor treptate au fost realizate din piese ceramice prefabricate, la fel ca şi soclul (parţial renovat) care înconjoară baza clădirii. Corul este luminat de trei ferestre cu ambrazură evazată, amenajate pe laturile închiderii poligonale. Acestea se caracterizează prin forma alungită, încheiată semicircular. Partea inferioară a deschiderilor (2-3 asize) fusese înzidită anterior restaurării din 1965, dimensiunile originale fiind restabilite în cursul intervenţiilor menţionate. Cadrul interior al ferestrelor este clădit din piese ceramice, iar ambrazura deschiderilor este evidenţiată prin cărămizi culcate alternate cu cărămizi aşezate pe cant. Zidurile sunt încununate cu o cornişă (renovată) construită parţial din piese ceramice. Aceasta înconjoară faţadele corului, inclusiv zidul sudic.

Cercetările arheologice conduse de Czeglédy Ilona au descoperit în faţa laturii sudice a corului fundaţiile unei construcţii de bârne de plan pătrat, identificată cu sacristia de odinioară.  Uşa semicirculară îngustă (de doar 62 cm lăţime) descoperită în zidul corului asigura accesul spre sacristie. Deschiderea figurează încă pe releveele din 1864, dar pe fotografiile din preajma anului 1900 nu se mai văd urmele ei. Soclul este neîntrerupt în dreptul deschiderii de odinioară,  indicând că acesta este rezultatul unei intervenţii din secolul al XIX-lea. Lipsa contrafortului de la colţul sud-estic al corului se justifică aşadar prin racordul sacristiei de odinioară. În cursul renovărilor din 1965, în zona respectivă s-a înlăturat soclul, faţada corului s-a acoperit cu un strat subţire de tencuială, s-a păstrat cornişa, iar planul construcţiei dispărute a fost marcat pe sol cu bârne.  Uşa sacristiei a fost descoperită şi pusă în evidenţă şi în interior. În stânga acesteia remarcăm o nişă de şedere semicirculară, urmată spre răsărit de o nişă mai mică, pătrată. În peretele nordic al corului a fost practicată încă o nişă dreptunghiulară, mult mai mare decât cea de vizavi. Aceste elemente au fost descoperite în cursul cercetărilor din 1964.  Cu aceeaşi ocazia s-a stabilit şi cota nivelului de călcare original, identificat sub un strat de depunere de cca. 30-40 cm. Un arc de triumf semicircular desparte nava de cor.

Nava dreptunghiulară este neboltită, lipsa contraforturilor indicând că nu a fost boltită nici iniţial. Faţada sudică este străpunsă de două ferestre semicirculare, cu ambrazură evazată. Acestea sunt similare deschiderilor din cor, lipsind doar cadrul interior clădit din piese ceramice. Între cele două ferestre, uşor mai aproape de cea apuseană, remarcăm conturul unui portal înzidit. Forma închiderii şi lăţimea golului sunt identice cu cele ale uşii sacristiei. Pe partea interioară a golului s-a reconstituit şi sistemul de închidere cu drug, care funcţiona după acelaşi principiu cu acela de la uşa sacristiei. În cazul din urmă însă lăcaşurile pentru drugul glisant au fost practicate pe latura dinspre sacristie a ambrazurii golului. Cornişa, similară celei de pe cor, şi soclul care înconjoară faţadele navei au fost clădite din piese ceramice.

Acestea au fost ulterior renovate parţial. Trebuie menţionat că pe desenele din 1864 (precum şi pe secţiunea publicată de către Rómer) nu este marcat portalul sudic, soclul fiind neîntrerupt în zona respectivă. Pe fotografiile ulterioare, realizate înainte de restaurare (pe o fotografie din 1959 de pildă ) remarcăm urmele deschiderii înzidite, acoperite cu tencuială, soclul fiind continuu şi la vremea respectivă. Astfel deducem că tronsonul soclului din dreptul deschiderii a fost clădit probabil anterior intervenţiilor din secolul al XIX-lea, şi înlăturat ulterior, în cursul renovărilor din 1965, când s-a descoperit portalul. Faţada nordică a navei nu prezintă goluri şi nu pare probabil să fi avut iniţial deschideri. Notăm că planul şi desenul faţadei realizate de Schulcz marchează deschiderile faţadei sudice pe latura nordică.  În descrierea bisericii, Henszlmann menţionează de asemenea deschideri doar pe faţada nordică, remarcând chiar fenomenul neobişnuit.  Acesta a preluat probabil eroarea lui Schulz. În publicaţia lui Rómer din 1869 dispoziţia golurilor navei este deja cea corectă.

Faţada vestică a navei este simplă. Pinionului a fost renovat, însă sub nivelul acestuia s-a păstrat în cea mai mare parte zidăria originală. Cornişa lipseşte, iar soclul este întrerupt doar în dreptul portalului. Poarta cu cadru de lemn din axul faţadei constituie singurul acces al clădirii actuale. Sub arcul de descărcare al deschiderii paramentul are o înfăţişare diferită în comparaţie cu restul faţadei (lipsind policromia),însă nu pare foarte nou. Forma actuală a arcului de descărcare este rezultatul renovărilor. Acesta figurează pe desenele din 1864,  dar nu apare pe fotografiile realizate înainte de restaurare,  ceea ce donotă că în cursul intervenţiilor din 1965 s-au efectuat anumite transformări în această zonă. Potrivit descrierii lui Mendele Ferenc portalul apusean a fost adâncit cu 29,5 cm, până la nivelul de călcare original, fiind completat în acelaşi timp şi arcul de descărcare.

Portalul vestic nu s-a păstrat în forma sa originală. Reprezentările din 1864 documentează o deschidere cu lintel pe console. Acesta a fost înlocuit în cursul renovărilor din secolul al XIX-lea cu cadrul de lemn actual. Portalul cu lintel pe console nu data din prima fază de construcţie a bisericii. Cercetările lui Czeglédy Ilona au evidenţiat că acesta fusese amenajat ulterior în zidul vestic, biserica neavând iniţial portal vestic. În documentaţia cercetărilor se presupune că portalul ar fi fost contemporan cu turnul clopotniţă de lemn din secolul al XVII-lea.  Închiderea cu lintel pe console (existentă încă în 1864) infirmă însă această ipoteză. Astfel, în caz că portalul era într-adevăr ulterior, acesta indică o fază de construcţie gotică.

Zidăria clădită în prima fază indică o tehnică de construcţie unitară, care combina cărămizi roşii cu cărămizi arse în culori mai închise, verde închis sau negru. Policromia paramentului – remarcată şi de Henszlmann şi Rómer – pare uniformă, cărămizile închise la culoare fiind utilizate de regulă acolo unde se vedea doar latura mai închisă (smălţuită parcă) a acestora. Ca excepţie remarcăm muchiile contraforturilor, unde se văd ambele laturi ale cărămizilor. Henszlmann a accentuat alternarea cărămizilor de diferite culori în cazul arcului ferestrelor. 

O altă caracteristică a zidăriei datând din prima fază de construcţie este întrebuinţarea pieselor ceramice turnate în forme. Lăcrimarele contraforturilor sunt profilate cu listel şi tor; pe faţada corului soclul cu două trepte are muchiile teşite, iar în cazul navei treaptă inferioară are muchia teşită, cea superioară fiind profilată cu un tor. Asiza inferioară a soclului este decorată de asemenea cu un tor. Profilatura cea mai elaborată s-a aplicat pe cadrul interior al ferestrelor corului.

Potrivit datelor prezentate, se pare că biserica a fost clădită în mare într-o singură fază de construcţie, fapt susţinut şi de rezultatele săpăturilor arheologice conduse de Czeglédy Ilona, potrivit cărora fundaţiile bisericii au fost aşezate în aceeaşi perioadă.  În această fază s-a construit corul – probabil boltit – cu închiderea poligonală. În zidăria policromă a acestuia s-au utilizat pe alocuri şi elementele ceramice. Din aceeaşi perioadă data şi sacristia din vecinătatea sudică a corului, precum şi nava neboltită cu portal sudic. Forma corului indică datarea construcţiei cel mai devreme în a doua jumătate a secolului al XIII-lea,  însă deschiderile semicirculare nu permit o încadrare cronologică mult mai târzie. Trebuie ţinut cont totodată de faptul că formele caracteristice romanicului erau uzuale încă în zonă şi în primele decenii ale veacului al XIV-lea (la Csenger de pildă, care se aseamănă cu monumentul de faţă şi prin zidăria policromă).

Astfel, ar putea fi vorba de o construcţie ridicată la începutul veacului al XIV-lea, perioadă care coincide cu apariţia familiei Tatár(falvi) şi cu generaţia lui Ştefan „Tatár” Kútéri din neamul Gutkeled, primul membru al familiei care a exercitat o funcţie însemnată în comitat.  Portalul vestic cu lintel pe consolă data dintr-o fază ulterioară. Forma închiderii exclude însă datarea acestei intervenţii în secolul al XVII-lea, fiind vorba de o fază gotică. În această privinţă pare foarte verosimilă sugestia lui Kerny Terézia care menţiona unele intervenţii la finele secolului al XIV-lea.  Membrii familiei Tatárfalvi – numeroasă deja la vremea aceea – în calitate de proprietari în sat şi patroni ai bisericii, au contribuit probabil prin acest gest modest la modernizarea sistemului de circulaţie din biserică. În veacurile următoare, posesorii domeniului împărţit au întreprins, se pare, doar reparaţii minore la clădirea medievală. Acestor împrejurări li se datorează faptul că monumentul, remarcat deja de întemeietorii istoriografiei de istoria artei maghiare, oglindeşte fidel până în zilele noaste arhitectura zonei în epoca trecerii de la romanic la gotic.