Bixad, biserica mănăstirii ortodoxe „Sf. Petru şi Pavel”

Localitatea se situează la poalele Munţilor Oaş care delimitează judeţul Satu Mare înspre nord-est. Construirea mănăstirii pe dealul pitoresc din hotarul satului s-a început în anul 1699, sub conducerea călugărului Isaia, care activase anterior probabil în anturajul episcopului greco-catolic de Munkachevo – şi el grec de origine – Johannes Josephus De Camillis (1690-1706). Înainte de sosirea sa la Bixad, Isaia îi slujise pe negustorii greci din Partium, iar ulterior episcopul De Camillis l-a numit protopop în fruntea câtorva parohii româneşti din comitatele Bihor şi Satu Mare.   Construirea mănăstirii din Bixad, iniţiată de călugărul amintit, a fost susţinută şi de localnici: pe 25 februarie 1700 şase săteni (trei dintre ei se numeau Veres, alţi trei purtau numele de Kecskés) au cedat lăcaşului dealul pe care începuse construcţia, fapt consemnat în actul de donaţie redactat în limba maghiară. 

Fondarea mănăstirii a iscat însă şi conflicte grave, care s-au soldat cu uciderea brutală a călugărului Isaia. Drept urmare, în scrisoarea sa semnată în august 1701, împăratul Leopold I le ordona oficialilor comitatului sancţionarea severă a criminalilor.  Cu două luni mai devreme preoţii protopopiatului Baia Mare îi ceruseră episcopului De Camillis să nu mai numească protopopi de teapa răposatului arhimandrit Isaia, din cauza căruia avuseseră mult de suferit, fiindcă a profitat pe seama lor în repetate rânduri, neţinând cont de sărăcia lor.

Asasinarea călugărului s-a petrecut aşadar încă înainte de redactarea acestei misive (3 iunie).  Lucrările istorice editate la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi în secolul următor plasau moartea sa în anul 1703, evident în mod eronat, având în vedere documentele mai sus menţionate. Călugării mănăstirii ctitorite de Isaia precum şi lucrările istoriografice amintite idealizează sfârşitul tragic al monahului, interpretat drept un „martiriu” în slujba ridicării morale a credincioşilor şi a consolidării unirii bisericeşti. 

Prima mănăstire şi biserică de lemn nu s-au finalizat până la dispariţia călugărului. Protopopul greco-catolic de Ugocea, Ilie, a întocmit în 1706 o conscripţie detaliată despre bunurile materiale şi forţa de muncă cu care au contribuit la construcţia mănăstirii satele aflate în subordinea sa din jurul Bixadului. Acesta menţiona că pietrele pentru fundaţii au fost aduse din porunca sa de la Gherţa (Gherţa Mică sau Gherţa Mare) şi că a contribuit de asemenea şi la procurarea materialului lemnos. Din aceeaşi sursă aflăm că, după moartea lui Isaia, o parte a bunurilor mobile ale mănăstirii au fost jefuite de soldaţi, restul le-a luat fratele victimei, Constantin, cu acordul episcopului. În ciuda celor petrecute, preoţii şi credincioşii din regiune au reuşit să finalizeze construcţia bisericii în 1702. Aceasta a fost sfinţită la 12 iulie şi s-a chemat egumen din mănăstirea bazilitană din Imstychovo (Імстичово, Ucraina).

În 1703 şi din nou, peste doi ani contele Károlyi Sándor, comitele comitatului Satu Mare, le-a permis clericilor să colecteze după voie donaţii pentru mănăstire.  Deşi în deceniile următoare câţiva călugări au locuit în mănăstire, viaţa monahală nu s-a consolidat în Bixad. Cu toate acestea, credincioşii şi clericii laici din zonă s-au străduit în continuare să susţină un centru monahal. La solicitările lor, episcopul de Munkachevo, Manuil Mihail Olsavszky (1743-1767), a trimis în 1757 şase călugări din mănăstirea Csernek-hegy, de lângă Munkachevo (Ucraina): doi preoţi, un diacon şi trei fraţi laici. După această dată mănăstirea din Bixad putea fi considerată o mănăstire greco-catolică în toată regula.

Biserica de lemn a mănăstirii este menţionată în protocoalele unei vizitaţii bisericeşti din 1770. Nu aflăm multe despre înfăţişarea lăcaşului, dar se specifică faptul că printre grinzile bolţii sufla vântul, de asemenea că pereţii edificiului erau foarte umezi. Inspecţia a avut ca scop verificarea ştirii despre lăcrimarea icoanei Maicii Domnului, ceea ce explică descrierea foarte amănunţită a piesei în cauză. Nu s-au păstrat alte descrieri asemănătoare referitoare la icoane din vremea respectivă, drept pentru care insistăm asupra acestui izvor. Imaginea fusese amplasată, conform tradiţiei bizantine, pe iconostas. Era pictată pe un panou de lemn de tei, crăpat în mijloc, pe care era înscris şi numele pictorului: Dionysius.

Din punct de vedere al tehnicii, aflăm că pictura a fost realizată fără suport de pânză, stratul de vopsea aplicat direct pe panoul de lemn fiind foarte deteriorat în mai multe locuri. Compoziţia este descrisă astfel: Maica Domnului şede pe un tron verde, într-un veşmânt verde şi maforion roşu; veşmintele Pruncului Isus sunt albe, respectiv verzi împodobite cu flori argintii. Faţa alungită a Mariei este redată în tonuri aspre, pictate cu alb şi puţin roşu. Figura ei, uşor aplecată, priveşte plină de duioşie în depărtare. S-a notat de asemenea că la ochiul stâng al Fecioarei a ieşit la suprafaţă şi desenul pregătitor trasat cu cărbune. Conform descrierii, icoana era uscată. Se precizează, de asemenea, dimensiunile panoului şi sunt menţionate şi traversele de rigidizare fixate pe dosul acestuia.

Oficialii protopopiatului nu au autentificat minunea lăcrimării icoanei,  cu toate acestea mănăstirea a devenit în timp un loc de pelerinaj foarte frecventat. În perioada inspecţiei se construia deja noua biserică din piatră, lucrările fiind demarate în preajma anului 1765, probabil în apropierea lăcaşului vechi.  Printre martori sunt menţionaţi şi patru zidari, dintre care unul, Jacobus Simmeth, era fiul meşterului constructor din Munkachevo.  Edificiul nou, construit în stil baroc, este orientat pe axa est-vest. Faţada vestică este dominată de turnul bisericii, iar în capătul estic al naosului au fost amenajate două abside laterale, a.n. kliroi, spaţii destinate corului în arhitectura ecleziastică de tradiţie bizantină. În protopopiatul de Munkachevo absidele laterale apar pentru prima dată (1730) pe planul bisericii din Máriapócs (Ungaria), deşi împlineau o funcţie diferită, ele fiind destinate unor altare laterale, asemenea unui transept.

În cazul bisericii parohiale din Carei, finalizată în 1739, spaţiile laterale găzduiau deja fără îndoială corul. Această planimetrie este caracteristică şi mănăstirilor bazilitane construite spre finele secolului al XVIII-lea.  Altarul bisericii din Bixad este acoperit cu o calotă boemă, naosul cu două, iar kliroi poartă câte o semicupolă. Conform pisaniei în piatră de deasupra porţii, construcţia s-a finalizat în 1771: „Această biserică ridicată întru slăvirea lui Dumnezeu, închinată Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel s-a clădit cu toată strădania localnicilor din Ţara Oaşului şi cu truda călugărilor ordinului Sfântului Vasilie cel Mare în timpul împărătesei Maria Tereza, în vremea episcopului Andrei Bacinschi şi a egumenului Veniamin.” 

Se cunoaşte un document ascuns în primul glob al turnului bisericii. Textul acestuia, redactat în limba latină, slavonă bisericească şi română este greu de descifrat. Conform variantei latine biserica nouă s-a construit în 1775,  dată care desemnează mai degrabă finalizarea completă a lucrărilor şi montarea crucii în vârful turnului. Edificiul a suferit mai multe transformări în secolul al XIX-lea: pe latura estică a altarului s-a adosat o sacristie; turnul a fost extins cu două spaţii laterale; iar în faţa portalului vestic cu ancadrament din piatră, încheiat în segment de cerc, s-a clădit un portic încununat cu fronton triunghiular; la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost schimbat coiful turnului.

Biserica Greco-catolică din România a fost desfiinţată în 1948, când s-a închis şi mănăstirea din Bixad, iar călugării bazilitani au fost alungaţi. Biserica nefolosită a fost renovată între 1988-1989 de Biserica Ortodoxă şi curând după aceea s-au mutat şi câţiva călugări în incinta mănăstirii. În cursul lucrărilor de restaurare s-a schimbat forma acoperişului, absidele laterale au dobândit acoperişuri conice, s-a renunţat la turnuleţele care încălecau acoperişul altarului şi cel al sacristiei, şi s-a eliminat decoraţia în stuc a clădirii baroce. Biserica a fost complet remobilată şi împodobită cu picturi noi. Graţie icoanei miraculoase expusă în faţa iconostasului, lăcaşul a devenit din nou o destinaţie de pelerinaj îndrăgită.  Icoana actuală este o copie a celei originale descrisă în secolul al XVIII-lea. Aceasta din urmă se păstrează, se pare, la Cluj, în posesia bazilitanilor, care au ascuns-o cu grijă în deceniile persecuţiei ordinului.